De la Visul unei Vieți Împlinite la Realitatea Dureroasă a Mizeriei și Dezamăgirii Sociale
Sunt obosit. Am fost „generația de sacrificiu” și am crezut că după un drum lung și greu o să ajungem într-o poiană cu soare și flori. Dar nu a fost așa. Drumul nu ducea nicăieri și, într-o zi, sătui de foame și mizerie, ne-am revoltat, ne-am ucis conducătorii și am crezut că, după un alt drum lung și greu, o să ajungem la malul unei ape dulci. Apa, însă, e sălcie, terenul mlăștinos, iar cei mai nevolnici și netrebnici dintre noi se răsfață în calești scumpe, copiii lor ni se urcă în cap și dansează țonțoroiul, iar părinții noștri mor încet de piocianic.
Frații fug scârbiți și-și caută fericirea în alte zări. Speranța a leșinat, bătută de jandarmi, Infinitul lucrează la un mall, iar eu îmi număr firfireii și mă gândesc dacă-mi ajung de o funie mai sănătoasă. În față nu văd nimic decât beznă și întuneric, în jurul nostru doar mizerie și dezmăț, și nu mai pot și nu mai am răbdare. Am inima uscată și-n gură gust de cenușă.
Vă blestem, conducători ai României, și-n pușcărie, dacă v-aș băga pe toți, cu nimeni nu aș greși. Vă blestem cu spitalele, școlile, șoselele, șpăgile, înfumurările și prostia voastră agresivă. Vă blestem să muriți stând la coadă, să trăiți din salariu și să vă petreceți bătrânețea cu o pensie obișnuită, într-un oraș obișnuit, cu doi copii obezi și beți în sufragerie și cu părinții în întreținere pe veci. Sunt obosit și drumul nu se mai zărește.
Această reflecție profundă asupra dezamăgirii și frustrării generate de promisiunile neonorate ale conducătorilor este un strigăt de disperare care rezonează cu mulți care simt că au fost lăsați în urmă. Aici, generarea de speranță a fost transformată într-o povară, iar visurile de mai bine s-au transformat în realități sumbru.