Într-o Românie obișnuită cu miracole economice care se termină brusc la ușa supermarketului, o nouă formă de eroism a ieșit la iveală: asceza ministerială. Domnul Dragoș Pîslaru, un nume care va rămâne probabil în istoria manualelor de „supraviețuire de lux”, ne-a oferit recent o lecție de umilință financiară care ar face orice călugăr budist să pară un amator în ale renunțării la cele lumești.
Marea cădere: De la „olimpul” de 7600 de euro la „groapa” de 2300 Totul a început cu o confesiune care a lăsat publicul mut de admirație (sau de uluire). Ministrul ne-a explicat cum, înainte de a accepta să se jertfească pe altarul binelui public, se bucura de un venit de aproximativ 7600 de euro net pe lună în cadrul unei organizații internaționale. Era o viață liniștită, departe de grijile facturilor la întreținere. Însă, chemarea datoriei l-a izbit crunt, forțându-l să accepte un salariu de ministru de „doar” 2300 de euro net.
Scăderea este, într-adevăr, de o brutalitate matematică: veniturile domnului Pîslaru s-au micșorat de mai mult de trei ori. De la înălțimea celor 7600 de euro, cei 12.800 – 13.000 de lei pe care îi primește acum par a fi restul primit la o achiziție de iaht, nu un salariu de demnitar.
Eroismul casnic: Soția, acest „sponsor” de stat Dar partea cea mai emoționantă a declarației abia acum urmează. Într-un gest de o rară sinceritate, ministrul a recunoscut: „În acest moment soția mea mă întreține. Pot să declar asta și să-i mulțumesc și public”. Este o imagine care ar putea face subiectul unei telenovele de succes: „Ministrul și Portofelul Gol”. Ne putem imagina discuțiile de seară din familia Pîslaru, unde demnitarul, cu privirea plecată, o întreabă pe soție dacă mai sunt bani pentru o cafea sau dacă trebuie să mai facă o reformă structurală pentru a primi „alocația” săptămânală.
Să fii ministru în România și să fii „întreținut” din cauza unui salariu de 2300 de euro este o performanță care sfidează logica celor 40% dintre români care trăiesc la limita sărăciei. În timp ce un pensionar cu 1500 de lei calculează câte pastile poate tăia în patru ca să-i ajungă până la pensia următoare, domnul Pîslaru ne explică subtil că, fără sprijinul soției, viața la 13.000 de lei pe lună este, practic, imposibilă.
Empatia de catifea: „Nu mă vait, dar…” Ministrul a ținut să precizeze că nu vrea ca lumea să creadă că se plânge: „Nu aș vrea în niciun moment să rețină că mă vait că am acest venit”. El este „deplin conștient” că există români care o duc mult mai greu, cu venituri mult mai mici, și că suma sa este una „mare față de veniturile din România”.
Această formă de empatie este cu adevărat specială. Este ca și cum ai sta pe o canapea de mătase și le-ai spune celor care dorm pe podea: „Vă înțeleg perfect, și mie mi s-a terminat șampania de lux și acum trebuie să beau una obișnuită, de doar 100 de euro sticla. Este groaznic, dar încerc să nu mă vait”.
Concluzie: Un monument pentru bugetul ministerial România este o țară generosă, unde un salariu de 2300 de euro te transformă, conform propriilor standarde, într-un asistat social de lux. Nu putem decât să-i urăm domnului Pîslaru reziliență financiară și să sperăm că soția domniei sale va avea un salariu suficient de mare pentru a acoperi „lipsurile” generate de serviciul public. Până atunci, restul românilor care trăiesc cu 500 de euro pe lună pot răsufla ușurați: măcar ei nu trebuie să-i mulțumească soției public pentru că îi întrețin, ei fiind deja experți în arta de a face „nimic” din „puțin”.
