România a reușit performanța rară de a trăi, timp de două decenii, sub zodia unei „religii seculare” unice: mitul salvatorului providențial, întruchipat de Raed Arafat. Este o comedie neagră în care poporul a fost convins că, dacă „Profetul Urgențelor” părăsește corabia, va urma potopul, când, de fapt, sistemul se află deja sub apă, prăbușit moral și profesional sub propria greutate. Ne aflăm în fața unui spectacol de teatru absurd unde decorul este vopsit în roșu strident, dar în spatele cortinei, instituțiile sunt doar niște „carapace goale”.
Piesa centrală a acestui spectacol este „Paramedicul de 90 de zile”, o invenție care ar face invidios orice magician de bâlci. În universul creat de Arafat, educația medicală solidă a fost înlocuită cu un „curs fulger”. Imaginați-vă tabloul: un pompier curajos este luat de la stingerea incendiilor și, în doar trei luni, este „transformat” în egalul unui asistent medical care a tocit băncile școlii timp de patru ani de studiu intens. Este un salt logic demn de o farsă tragică. În timp ce asistentul medical învață patologie, farmacologie și etică timp de 48 de luni, paramedicul lui Arafat devine, după 90 de zile, un fel de „robot” programat să execute mecanic trei manevre. Este o victorie a formei fără fond, unde viața cetățeanului este lăsată pe mâna unor „executanți mecanici”, în detrimentul profesioniștilor școliți pe bune.
Tragedia se ascunde sub masca umorului atunci când privim culorile salvării. Sursa ne descrie această dihotomie cromatică: în momentele de maximă disperare, când viața atârnă de un fir de ață pe marginea prăpastiei, instinctul de supraviețuire al românului nu caută „mașina roșie” plină de roboți administrativi, ci se roagă să apară acea „salvare albă”. De ce? Pentru că în acea salvare albă se află asistentul medical care știe de ce face ceea ce face, nu doar cum să apese pe niște butoane învățate într-un curs de vară. Această preferință pentru „alb” în fața „roșului” pompieresc este votul de blam al realității în fața propagandei de stat.
Iar „Monarhia Instituțională” de la DSU este, poate, cea mai lungă domnie din istoria modernă a României, exceptând poate monarhiile constituționale de altădată. Un singur om conduce destinele urgenței de 20 de ani, timp în care a reușit să transforme o direcție de stat într-o feudă personală. Sub acest sceptru de fier, transparența a devenit un concept arhaic. „Urgența” a devenit paravanul magic sub care se ascund achiziții de sute de milioane de euro. Este fascinant cum, sub pretextul că „moare omul dacă nu semnăm acum”, s-au clădit imperii financiare ferite de ochii curioși ai publicului. „Urgența” este scutul care oprește orice întrebare legitimă despre cum sunt cheltuiți banii românilor.
În finalul acestei piese, publicul rămâne cu o singură întrebare, care răsună tot mai tare într-o sală goală: „Unde este demisia de onoare?”. Este o întrebare retorică, desigur, pentru că într-o „religie seculară”, zeul nu demisionează niciodată, el doar așteaptă ca restul lumii să accepte potopul pe care l-a creat singur. Sistemul 112, descris ca o „carapace goală”, este monumentul acestui eșec, o interfață strălucitoare care ascunde un mecanism defect. Rămânem să asistăm la acest amurg al zeilor administrativi, întrebându-ne dacă, după ce cortina va cădea, vom mai găsi vreun asistent medical școlit care să ne resusciteze sistemul sau dacă vom fi cu toții lăsați în grija „roboților de 90 de zile”