Într-o lume plină de drone, rachete și amenințări hibride, România a găsit, sub atenta supraveghere a unor viziuni precum cea a domnului Miruță, o soluție de o ingeniozitate absolută: apărarea aeriană selectivă. Dacă aveți ghinionul să fiți un inamic care zboară la altitudini joase, felicitări! V-ați calificat pentru „zona gri” a Ministerului Apărării Naționale, un spațiu unde radarele noastre, deși vigilente, suferă de o formă acută de „gât rigid”.
Conform surselor, România are acoperit tot spațiul aerian de la o anumită altitudine în sus, mai precis de la pragul psihologic de 3.500 de metri. Peste această barieră, suntem de neînvins. Sub ea? Ei bine, acolo lucrurile devin „creative”. Dacă ești un pilot inamic cu spirit de aventură și decizi să zbori printre văi, te afli într-un loc pe care specialiștii îl descriu plastic drept „fundul oalei” sau „fundul ligheanului”. Este acea porțiune unde radarul, bietul de el, „n-are gâtul peste” munte ca să vadă ce se întâmplă în bucata aia de relief.
Domnul Miruță pare să gestioneze această situație cu un calm olimpian. Mesajul este clar: dacă vrei să fii apărat, zboară mai sus! Este o abordare democratică – cerul este liber pentru toată lumea, dar protecția începe de la 3,5 kilometri în sus. Este ca și cum ai avea o ușă blindată la intrarea în bloc, dar ai lăsa geamurile de la parter larg deschise, pe motiv că „e greu cu relieful”.
Problema, ni se explică cu o onestitate dezarmantă, este că Ministerul Apărării nu poate să rezolve aceste lacune peste noapte. Programele de înzestrare sunt procese lente, greoaie, care nu se întâmplă între două cafele. Până când aceste programe vor produce radare cu „gât flexibil” sau soluții mobile pentru fiecare „lighean” geografic, cetățenii din văile României sunt invitați să privească cu speranță spre stratosferă, unde totul este sub control.
Viziunea strategică a „ligheanului național” presupune că inamicul va fi suficient de politicos încât să nu profite de faptul că radarele noastre nu văd peste dealul vecinului. Este, dacă vreți, o formă de apărare bazată pe etică: „Noi nu vă vedem sub 3.500 de metri, deci ar fi nedrept din partea voastră să treceți pe acolo”. Ministerul recunoaște că există soluții locale și mobile, dar până când acestea vor fi implementate la scară largă, rămânem cu siguranța că, la mare înălțime, nimeni nu ne mișcă un fir de păr.
În concluzie, sub auspiciile unor astfel de perspective, securitatea națională a devenit o chestiune de altitudine. Dacă locuiți într-o vale, s-ar putea să aveți nevoie de un binoclu personal și de mult optimism, deoarece radarul oficial este ocupat să scaneze norii, ignorând cu grație „fundul oalei”. Domnul Miruță și echipa de la minister ne asigură că totul este sub control, cu condiția ca amenințarea să respecte limita de înălțime. Până la urmă, cine s-ar fi gândit că cel mai mare inamic al tehnologiei de vârf din secolul XXI va fi… un lighean de relief?.
Rămâne doar să sperăm că viitoarele programe de înzestrare vor include și niște „gâturi” mai lungi pentru radarele noastre, pentru că, momentan, apărarea noastră aeriană pare să sufere de un vertij selectiv: ne simțim în siguranță doar dacă privim foarte, foarte sus,.