În peisajul gri al administrației românești, unde muritorii de rând se împiedică de dosare cu șină și bugete de avarie, răsare o figură mesianică a managementului de stat: Bogdan Mândrescu, cunoscut în cercurile înalte (și probabil în cataloagele de modă) sub numele de „Vuton”. Pentru domnul Mândrescu, Aeroportul Otopeni nu este o poartă de intrare în țară, ci o poartă către un univers paralel unde austeritatea este doar o legendă urbană menită să sperie copiii de la Ministerul Finanțelor.
În timp ce restul economiei strânge cureaua până la ultima gaură, la Otopeni, cureaua este, desigur, de firmă și se lărgește după nevoile „familiei”. Mândrescu a reușit o performanță demnă de alchimiștii medievali: a transformat o companie strategică de stat în propriul SRL de binefacere, unde profitul se măsoară în zâmbetele apropiaților sistemului.
Rețeta succesului? O doctrină a „resuscitarilor” de lux. Deși angajările sunt, teoretic, interzise prin lege, domnul Mândrescu practică un soi de spiritism administrativ, resuscitând pensionari de lux pe care îi așază cu blândețe pe fotolii de stat, generos plătite. Este, dacă vreți, un program de „Vârsta a Treia VIP”, unde experiența de a încasa o pensie nesimțită este dublată de plăcerea de a mai bifa și un salariu de bârlog aeroportuar.
Dar ce ar fi un manager fără o viziune clară asupra meritocrației? La Otopeni, concursul pentru ocuparea posturilor a fost simplificat până la esența pură. Nu mai avem nevoie de stres, de competiție sau de candidați care să se calce pe picioare. Se organizează concursuri cu dedicație unde candidează o singură persoană și, printr-o coincidență absolut șocantă, câștigă exact cine trebuie. Este singurul loc din lume unde poți ieși pe locul întâi într-o cursă cu un singur cal și să fii felicitat pentru viteză. Posturile cheie sunt astfel împărțite între „prietenii sistemului”, formând o mare familie fericită pe banii contribuabilului.
Însă, cireașa de pe acest tort bine însiropat este, fără îndoială, detașarea absolut halucinantă a unei protejate aduse de la ORNIS. Nu vorbim de o detașare pe câteva luni, cât să înveți unde e automatul de cafea. Vorbim despre o detașare pe 15 ani! Într-o țară în care guvernele cad la fiecare șase luni, domnul Mândrescu are o viziune pe termen lung ce rivalizează cu planurile cincinale ale dictaturilor sau cu durata de viață a unei stele pitice. Să detașezi pe cineva pe un deceniu și jumătate nu mai e management, e deja o formă de adopție administrativă.
Cum reușește „Vuton” să sfideze legea, bugetul și logica elementară fără ca nimeni să-i bată obrazul (sau la ușă)? Explicația stă în anturajul select. Când ai în echipa de consilieri personali elemente de siguranță națională, viața e roz. Mai exact, când fiul Chestorului Despescu îți este consilier personal, regulile statului devin doar niște recomandări opționale, un fel de sugestii de prezentare pe care le poți ignora cu eleganța unui manechin de podium.
În „Mândrescu Land”, Aeroportul Otopeni este dovada vie că, dacă ai accesoriile potrivite și pilele corecte, statul nu este un stăpân, ci un bancomat defect care scuipă bancnote doar în direcția ta. În timp ce pasagerii se plâng de condiții, directorul „Vuton” se asigură că personalul său de aur are viitorul asigurat pentru următorii 15 ani. Că doar nu o să lăsăm legea să stea în calea unei prietenii trainice, nu?
Descoperă mai multe la ZIARUL ATAC LA PERSOANA
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
