Tratatul despre Demnitate și Mațu’ Gol: O Lecție de Estetică a Suferinței

Tratatul despre Demnitate și Mațu’ Gol: O Lecție de Estetică a Suferinței

S-a produs o revoluție în filosofia românească contemporană, o schimbare de paradigmă atât de profundă încât ar face-o pe orice infirmieră să-și arunce mănușile de cauciuc și să se apuce de citit manuale de bune maniere. Oana, noua autoritate în materie de „firea naturii”, a decretat: iubirea filială are o limită biologică și, mai ales, olfactivă. Conform noilor canoane, îngrijirea părintelui nu este un act de recunoștință, ci o formă rafinată de agresiune împotriva onoarei.

Se pare că demnitatea umană este un obiect fragil, ca un bibelou de porțelan, care se sparge iremediabil dacă intră în contact cu un scutec pentru adulți. În viziunea protagonistei noastre, a-ți lăsa părintele neputincios să se descurce singur în „vecalele lui” este, probabil, culmea rafinamentului și a respectului reciproc. Să nu cumva să „știrbim” ceva! Este mult mai demn, se sugerează printre rânduri, să privim în altă parte, eventual spre un meniu generos, în timp ce natura își urmează cursul neîndurător.

Interlocutoarea Oanei avansează însă o ipoteză medicală fascinantă: tot acest delir despre demnitatea care piere în fața neputinței ar fi, de fapt, un efect secundar al foamei. Când stomacul chiorăie, gândurile devin confuze și „pofta” începe să dicteze principii morale. Este greu să te concentrezi la ochii unui muribund când mintea ta fuge la următoarea masă. Astfel, aflăm că între o porție de mâncare și datoria față de părintele care te-a șters la fund când erai bebeluș, alegerea este simplă, mai ales dacă ești „pofticioasă de fel”.

Logica expusă în surse este una de o „noblețe” aparte: e ok să schimbi bebelușul pentru că e mic și drăguț, dar părintele bolnav e o eroare de sistem a naturii care ne jignește estetic. Neputința nu este un punct comun care ar trebui să ne trezească compasiunea, ci o barieră peste care „copilul adult” nu trebuie să treacă pentru a nu-și păta imaginea de sine.

Este o lecție dură pentru toți acei copii „demodați” care cred că a fi alături de părintele tău în ultimele clipe, în cea mai cruntă vulnerabilitate, este o onoare. Ei nu au înțeles că, de fapt, se auto-umilesc. Noroc cu spiritele luminate care ne explică faptul că demnitatea se măsoară în distanța pe care o păstrezi față de suferința celui care ți-a dat viață.

În final, rămânem cu o imagine dezolantă: o lume în care ochii nu se mai uită la omul neputincios, ci caută cu disperare ceva de ronțăit, pentru ca nu cumva foamea să ne facă să spunem lucruri și mai „demne”. Sperăm, alături de vocea critică din surse, ca viitorul să ne aducă declarații care să miroasă a omenie, nu a delir pe stomacul gol. Până atunci, demnitatea rămâne sub pază strictă, departe de orice urmă de sacrificiu real, într-un restaurant de lux unde suferința părintelui nu are rezervare.