În panteonul sfinților antreprenoriatului mioritic, acolo unde profitul se împletește armonios cu etica și unde idealismul ține loc de capital inițial, a răsărit o nouă stea: Diana Câțu. O privim cu evlavie în paginile lucioase ale presei de business, unde ni se explică, tacticos și repetitiv, cum se clădește un imperiu de peste 100 de milioane de lei din nimic altceva decât sudoare, viziune și, probabil, multă apă plată cu lămâie.
Povestea este, în teorie, un „model absolut de integritate”. Doamna Câțu, CEO la Reciclad’OR, este pictată drept eroina care a plecat de la zero, luptându-se cu munții de deșeuri ai patriei pentru a ne lăsa o lume mai curată,. Jurnalismul autohton, reprezentat cu mândrie de publicații precum Ziarul Financiar și Business Magazin, pare să fi descoperit în persoana domniei sale varianta feminină a lui King Midas: tot ce atinge se transformă în aur sustenabil și în „biografii romanțate” care ar face orice autor de telenovele să plângă de invidie.
Totuși, în acest tablou idilic al succesului „curat”, există o mică pată. O pată de mărimea unei ferme. Mai exact, Ferma Băneasa. Din biografia oficială, periată cu o grijă aproape chirurgicală de redacțiile prietene, lipsește un personaj secundar, dar extrem de „exploziv”: partenerul de viață al doamnei Câțu, celebrul Remus Truică,.
Se pare că, în timp ce doamna Câțu reciclează plastic și carton, domnul Truică s-a ocupat cu un alt tip de „management al resurselor”. Condamnat definitiv în 2020 la șapte ani de închisoare cu executare, domnul Truică este arhitectul unui prejudiciu astronomic, de peste 145 de milioane de euro. Vorbim despre grup infracțional organizat, trafic de influență și dare de mită – chestiuni mărunte, probabil, în comparație cu nobila misiune a reciclării ambalajelor.
Este cu adevărat fascinant cum jurnalismul de business din România reușește această performanță de iluzionism: să prezinți o „tânără care a clădit totul prin forțe proprii”, uitând să menționezi că tatăl celor două fetițe ale sale este un personaj „abonat la bani publici și la marea corupție”. Această „tăcere selectivă” nu este o simplă eroare de documentare, ci o decizie editorială conștientă, un exercițiu de „spălare a imaginii” executat cu o precizie demnă de o spălătorie auto de lux,.
În paginile revistelor, Diana Câțu este „antreprenoarea genială”, un simbol al purității corporatiste. În realitate, conexiunile toxice sunt ascunse sub preșul generos al redacțiilor care preferă să livreze o „iluzie perfect curățată de orice pată penală”. Se pare că în România, dacă ai destui bani (indiferent de proveniența lor), poți cumpăra nu doar influență, ci și o istorie nouă, o identitate de „self-made woman” care n-a auzit în viața ei de dosare la DNA sau de jaful istoric de la Băneasa.
Ipocrizia atinge cote maxime atunci când aceste „ode editoriale” sunt servite publicului drept modele de urmat. Mesajul este clar: nu contează cu cine împarți micul dejun sau de unde provin milioanele care au „îngrășat” capitalul inițial, atâta timp cât știi să vorbești frumos despre economie circulară și viitorul planetei. Este o formă supremă de reciclare: reciclarea reputațiilor pătate prin intermediul tăcerii complice a presei,.
Așadar, să ridicăm un pahar (din plastic biodegradabil, desigur) în cinstea doamnei Câțu și a jurnaliștilor care o protejează. Ei ne învață că în business-ul românesc, cel mai important lucru nu este ce faci, ci ce reușești să faci uitat. Succesul lor este, într-adevăr, o „poveste curată” – atât de curată, încât a fost dezinfectată de orice urmă de adevăr incomod, lăsând în urmă doar mirosul steril al unei propagande bine plătite,. Mai rămâne doar ca domnul Truică să fie prezentat, la eliberare, drept un „consultant în managementul riscului agricol”, și tabloul familiei perfecte va fi complet. Până atunci, reciclarea continuă. Mai ales a banilor.
Descoperă mai multe la ZIARUL ATAC LA PERSOANA
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
