O, mărire ție, Cipriane! În sfârșit, Capitala poate respira ușurată. După decenii de căutări febrile, de analize economice profunde și de strategii demne de City-ul londonez, s-a găsit, în sfârșit, „gaura neagră” care suga vlaga bugetului bucureștean. Nu, nu sunt contractele cu dedicație, nu sunt bordurile care răsar de trei ori pe an ca ghioceii, nici măcar subvențiile colosale pentru o termoficare care produce mai mult abur pe stradă decât în calorifere. Nu, domnilor! Marea gaură din bugetul capitalei era, fără nicio îndoială, parcarea gratuită a jurnaliștilor.
Printr-o manevră de o genialitate administrativă rară, primarul Ciprian Ciucu a decis să salveze Bucureștiul trimițând reprezentanții presei direct la parcometru. Vizionarul nostru edil a înțeles că un jurnalist care nu plătește „locul albastru” este un pericol public pentru echilibrul macroeconomic. De acum înainte, cine vrea să relateze despre gropile care au dimensiuni de cratere lunare sau despre țevile sparte care transformă bulevardele în parcuri acvatice ad-hoc, va trebui să treacă mai întâi pe la casierie. Este, dacă vreți, o taxă de vizionare aplicată direct la sursă. Vrei să filmezi dezastrul? Plătește ora de parcare și apoi ai liber la indignare!
Dar lovitura de grație, acel coup de maître care ne arată adevărata anvergură a „reformatorului” Ciucu, este tăierea accesului gratuit în muzeele primăriei. Probabil că primarul se temea ca nu cumva jurnaliștii, însetați de cultură, să dea buzna în masă la Muzeul Municipiului București și să lase instituția fără exponate sau, mai rău, să înțeleagă prea multe despre istoria orașului. Oricum, cine are timp de muzee când trebuie să cauți cu disperare mărunțiș pentru tichetele de parcare?
Argumentul domniei sale este de o logică imbatabilă, un fel de „democrație a portofelului” dusă la extrem: „Și eu îmi plătesc parcarea ca primar”, ne spune Ciucu cu o modestie care ne lăcrimează ochii. Este oficial! În București, singura formă de egalitate care funcționează perfect este egalitatea în fața taxei. Nu contează că unul administrează orașul (și e plătit regește pentru asta), iar altul încearcă să afle unde se duc banii publici; la parcometru suntem toți frați.
Există însă o strategie subtilă în spatele acestei „păducheli administrative”, cum ar zice gurile rele. Se speră, probabil, că fiind ocupați să descifreze instrucțiunile de pe automatele de parcare sau să trimită SMS-uri de confirmare, jurnaliștii vor avea mult mai puțin timp să pună întrebări incomode. În timp ce reporterul verifică dacă mai are credit pe cartelă pentru încă o oră de „loc albastru”, administrația locală poate duduie liniștită în spatele ușilor închise. Este mult mai greu să investighezi de ce nu e apă caldă când ești ocupat să nu-ți ridice mașina primăria pe care tocmai o critici.
În acest ritm, viitorul Bucureștiului arată strălucitor, deși cam prăfuit. Într-un oraș unde totul se taxează, de la speranță la staționare, singurul lucru care rămâne cu adevărat gratis este praful de pe șantiere. Acela este din belșug, oferit cu generozitate de administrație fiecărui cetățean, indiferent dacă are sau nu tichet de parcare în parbriz.
Bravo, Cipriane! Ai reușit să transformi presa din „câine de pază” în „client de parcometru”. Ne vedem la comentarii, unde, din fericire, parcarea ideilor este încă liberă – cel puțin până când se va inventa o taxă pe silabă pentru a acoperi următoarea „gaură” din buget. Până atunci, dragi jurnaliști, pregătiți mărunțișul: libertatea de exprimare costă acum 5 lei pe oră (TVA inclus)!
Descoperă mai multe la ZIARUL ATAC LA PERSOANA
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
