Bun venit în redacția unde realitatea este doar o sugestie îndepărtată, iar logica este privită ca un intrus nepoftit. Vorbim, desigur, despre universul publicației Gândul, un loc în care „jurnalismul” nu se face cu fapte, ci cu o doză generoasă de imaginație și o stăruință demnă de cauze mai bune în a inventa lumi paralele.
Recent, am asistat la o scenă care ar face gelos orice scenarist de teatru absurd: reporterul de la Gândul, cu o indignare demnă de o tragedie greacă, cerea scuze publice de la un ministru. De ce? Pentru că ministrul a avut „îndrăzneala” să numească un fake news exact ceea ce era: o minciună gogonată. Este fascinant cum, în acest micro-univers al publicației Gândul, atunci când ești prins cu minciuna, tactica principală nu este retractarea, ci victimizarea. Reporterul nu se lasă; el „demonstrează” în vreo trei rânduri că ficțiunea sa este realitate, chiar dacă singura realitate palpabilă este că a lansat informații false.
Ministrul a punctat extrem de precis: acești cavaleri ai tastaturii trăiesc într-o „lume paralelă”. În această dimensiune, legile jurnalismului sunt suspendate. Aici, dacă publici ceva pe Facebook care te contrazice flagrant și care îi dă dreptate tocmai celui pe care îl acuzai, nu se numește eroare, ci probabil „strategie editorială de avangardă”. Este un fel de alchimie inversă: transformi aurul adevărului în plumbul dezinformării și apoi te superi pe restul lumii că nu vrea să-ți cumpere marfa.
Ceea ce este cu adevărat spectaculos în „metoda Gândul” este insistența cu care se strigă „fake news” în oglindă. Să acuzi un oficial că a lansat un fake news prin simplul fapt că te-a demascat pe tine că ai mințit este o acrobație logică de mare finețe. Reporterul pare să creadă că dacă țipă mai tare peste interlocutor, adevărul se va speria și se va transforma magic în varianta dorită de redacție. Din păcate pentru ei, așa cum s-a subliniat în surse, adevărul nu se spune prin decibeli, ci prin probe.
Dar să vorbim puțin despre publicația în sine. Gândul pare să fi devenit un sanctuar al celor care consideră că documentarea este o pierdere de timp. De ce să verifici faptele când poți să trăiești într-o bulă unde totul este clarificat „foarte în detaliu”, chiar dacă detaliile respective se bat cap în cap cu logica elementară?. Este o formă de jurnalism de tip „Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai informată publicație din țară?”, iar când oglinda răspunde onest, reporterii sunt gata să o spargă și să ceară scuze de la cioburi.
Consecințele acestei aventuri prin lumile paralele sunt însă cât se poate de reale. Atunci când alegi să minți și să te victimizezi în loc să informezi, alegerea rămâne la public. Iar oamenii, acei cititori care nu trăiesc în dimensiuni alternative, s-ar putea să decidă că nu mai merită să urmărească o sursă care a făcut din minciună un mod de viață.
În concluzie, publicația Gândul și reporterii săi par să fi descoperit secretul nemuririi… editoriale: dacă te contrazici singur suficient de des, nimeni nu va mai ști ce să creadă, deci poți spune orice. Totuși, între timp, până când scuzele solicitate vor sosi (probabil într-o altă viață paralelă), rămânem cu imaginea unui „jurnalism” care se victimizează în timp ce fuge de realitate, sperând că nimeni nu va observa că, de fapt, împăratul este nu doar dezbrăcat, ci și complet rătăcit prin propriile fake news-uri.
Descoperă mai multe la ZIARUL ATAC LA PERSOANA
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
