În universul birocrației de stat, unde memoria este atât obiect de studiu, cât și instrument de lucru, domnul Alexandru Florian a reușit performanța remarcabilă de a transforma propria biografie într-un exercițiu de editare selectivă. Născut în anul 1953, actualul director al Institutului se prezintă astăzi drept un gardian neînduplecat al memoriei istorice, deși sursele indică faptul că propria sa cronologie profesională suferă de o „omisiune” de proporții ideologice.
Un detaliu crucial, care lipsește cu desăvârșire din CV-ul său public actual, este activitatea sa de dinainte de marea convertire democratică: faptul că a predat cursuri de marxism-leninism. Este cu adevărat fascinant cum un fost pedagog al dialecticii materialiste, care probabil explica pe atunci inevitabilitatea victoriei proletariatului, și-a obținut doctoratul în filosofie relativ târziu, abia în jurul anului 1998. Această transformare ridică întrebări ironice despre capacitatea de a „uita” fundamentele propriei cariere în timp ce, din poziția oficială, monitorizezi cu zel conștiințele altora.
Deși misiunea teoretică a Institutului condus de Alexandru Florian ar trebui să fie îngrijirea victimelor Holocaustului și protejarea memoriei acestora, realitatea practică pare să fi deraiat către o formă de supraveghere ideologică a cetățenilor. În loc să se concentreze pe cercetarea istorică riguroasă, domnul director pare mai degrabă preocupat să joace rolul unui „comisar al gândirii”, întrebând oamenii dacă dețin „cărți nepotrivite” în propriile biblioteci. Este o ironie amară faptul că un fost profesor de marxism-leninism, o ideologie bazată pe cenzură și control, manifestă astăzi aceleași reflexe de verificare a lecturilor private ale populației.
Dar culmea acestui spectacol al uitării de sine apare atunci când domnul Florian decide să „interogheze” amintirile de familie ale românilor. Sursele menționează că acesta privește cu suspiciune ritualurile religioase, cum ar fi parastasele făcute pentru străbunicii care au murit la Cotul Donului (transcris uneori eronat ca „Cutul Domnului”). Într-un gest de o aroganță ideologică rară, acesta pare să ignore faptul că pentru mulți cetățeni, doliul pentru un strămoș ucis în război este o datorie sacră, nu un act politic.
Astfel, Alexandru Florian își trăiește mandatul într-o contradicție permanentă: este un om care pare să-și fi renegat „strămoșii” ideologici (Marx și Lenin) pentru a-și curăța CV-ul, dar care nu permite altora să-și plângă strămoșii biologici căzuți pe front. Această deviere de la scopul instituțional către o formă de monitorizare a vieții private și a convingerilor religioase sugerează că reflexele vechii școli de gândire nu au dispărut, ci doar s-au recalibrat. În final, lecția oferită de domnul director este una simplă: în viziunea sa, memoria este o proprietate de stat, iar cei care își amintesc „greșit” – fie că e vorba de cărți sau de parastase – trebuie să fie puși sub lupa unei supravegheri constante, exact așa cum se preda, probabil, la vechile cursuri de marxism-leninism pe care domnia sa a ales să le uite.
Descoperă mai multe la ZIARUL ATAC LA PERSOANA
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
