România a trăit s-o vadă și pe aceasta: avem un premier desemnat care, înainte de a depune jurământul pentru Palatul Victoria, pare să fi depus deja jurământul de credință pentru „gardul de sârmă ghimpată” al amintirilor sale de peste hotare. Eugen Tomac, proaspăt nominalizat să formeze noul guvern, a reușit performanța de a ne explica, indirect, că prioritățile sale sunt, de fapt, geografic plasate ceva mai la est de Prut.

Priorități peste graniță și „România… mai la urmă”

Dacă s-ar face un concurs de „cine iubește mai mult vecinii”, domnul Tomac ar lua coronița fără drept de apel. Întrebat fiind ce are de gând să facă dacă va convinge partidele politice să îi acorde încrederea pentru a valida un nou guvern, acesta a sărit direct la subiectul care îi încălzește inima: are pregătite trei priorități majore pentru Republica Moldova, care pot fi implementate „destul de rapid”.

Este un gest de o generozitate rară ca viitorul șef al executivului de la București să se gândească prima dată la Chișinău. Despre România? Ei bine, România pare să fie ruda bogată (sau măcar cu acte în regulă) care poate să mai aștepte la coadă, că doar nu a mers nimeni desculț și înlăcrimat pe malul Dâmboviței. Criticii săi, sesizând această „ușoară” deviere a busolei administrative, se întreabă retoric: „Dar despre România? România cu România asta, zice ceva de ea?”. Se pare că, pentru moment, domnul Tomac ne-a vorbit mult despre Republica Moldova și Ucraina — pe care, desigur, „le iubim și le susținem” — dar a omis să explice ce facem cu prețurile, infrastructura sau spitalele de pe teritoriul unde ar trebui, teoretic, să guverneze.

Misterul sârmei ghimpate și pelerinajul „barefoot”

Piesa centrală a mitologiei personale a domnului Tomac rămâne povestea lacrimogenă a copilului care mergea desculț și plângea la gardul de sârmă ghimpată. Este o imagine demnă de un film premiat la Cannes, dacă nu ar exista mici detalii tehnice care strică decorul istoric. Analistii și jurnaliștii îl întreabă acum, cu un amestec de curiozitate și scepticism, câți kilometri mergea pe jos până la acea graniță mitică, având în vedere că, în realitate, nu exista niciun gard din sârmă ghimpată nici între România și Ucraina, nici între Moldova și Ucraina.

Unii fac comparații sarcastice cu Marele Zid Chinezesc, dar subliniază că sârma ghimpată a domnului Tomac pare să fie mai degrabă o construcție metafizică. Dacă gardul nu exista în realitate, oare lacrimile și mersul desculț au fost tot virtuale? Sau poate domnul premier desemnat deține hărți secrete din dimensiuni paralele unde picioarele goale și sârma ghimpată sunt condiții obligatorii pentru a primi mandatul de la Cotroceni.

Cetățenia ucraineană: O identitate între acte și emoții

Pe lângă pelerinajul fără încălțări, în aer plutește și problema cetățeniei ucrainene. Cetățenii și jurnaliștii caută cu insistență dovezi clare: când a fost eliberat decretul prezidențial prin care a renunțat la cetățenia ucraineană?. Răspunsul domnului Tomac, menit să „elimine o dată pentru totdeauna acest subiect”, este unul poetic, dar administrativ ambiguu: „Eu sunt român născut în sudul Basarabiei”.

Este un răspuns care sună bine în discursurile patriotice, dar care nu ține loc de document oficial. E ca și cum ai fi întrebat de permisul de conducere și ai răspunde că ești un iubitor al cailor-putere născut lângă un circuit de curse. Identitatea de „român din sudul Basarabiei” nu explică automat statutul juridic față de statul ucrainean, însă domnul Tomac pare convins că emoția poate înlocui birocrația.

În concluzie, România se pregătește să aibă un guvern condus de un om care privește spre est cu atâta ardoare, încât riscăm ca prima ședință de guvern să fie mutată simbolic pe malul Prutului. Cu un premier care are prioritățile gata făcute pentru vecini și amintiri despre garduri invizibile, românii pot sta liniștiți: dacă țara nu va merge bine, măcar vom avea un lider care știe să plângă artistic la graniță, preferabil desculț, pentru un impact mediatic maxim.