În fiecare noapte de Crăciun, Crucea de pe Caraiman se aprindea cu 120 de becuri de 500W care se vedeau de la 50 de kilometri iar muncitorii care o luminau trebuiau să urce la 2.291 metri în ger năprasnic.
Pe 14 septembrie 1928, când Crucea de pe Caraiman a fost inaugurată, România a inaugurat și cel mai ambițios sistem de iluminare montan din lume. În interiorul soclului de beton armat se afla un generator electric Phoebus care alimenta 120 de becuri de 500W dispuse pe conturul crucii. Niciun alt monument la această altitudine nu avea iluminare electrică.
Până la instalarea regimului comunist în 1948, Crucea era aprinsă în noaptea de Sfânta Maria Mare pe 15 august și de Înălțarea Domnului. Mai târziu, potrivit dorinței Patriarhului Miron, crucea se aprindea doar la marile sărbători: Crăciun, Paște și Ziua Eroilor.
Menținerea sistemului era o provocare extremă. Tehnicieni specializați trebuiau să urce regulat la 2.291 metri pentru a verifica generatorul și a înlocui becurile arse. Temperaturi de -20 grade Celsius, viscol, vânt cu viteze de peste 100 km/h. Becurile erau fragile, generatorul necesita combustibil constant. Echipele purtau totul în rucsacuri, luptându-se cu zăpada care ajungea la genunchi.
În nopțile de sărbătoare, tehnicieni stăteau de gardă la baza monumentului. Dacă generatorul se defecta, trebuiau să reacționeze imediat în condiții spartane la 2.291 metri.
Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat ce însemna să urci iarna la Crucea Caraiman pentru mentenanță.
Detaliu fascinant: grinzile Crucii sunt confecționate din zăbrele cu goluri între bare. Iarna, aceste goluri se umpleau cu zăpadă înghețată, creând un efect vizual spectaculos când luminile se aprindeau.
În 1939, Crucea a fost racordată la sistemul energetic național printr-un cablu subteran tras de la stația de la Coștila, situată la 2.487 metri. S-a renunțat la generatorul Phoebus, dar provocarea rămânea aceeași – sistemul electric trebuia întreținut în condiții extreme.
Te-ai întrebat vreodată cum arăta Valea Prahovei în nopțile de Crăciun din anii ’30? Familii întregi ieșeau din case să vadă cele 120 de puncte luminoase care ardeau pe creasta muntelui. Crucea luminată plutea ca un far spiritual, vizibilă de la Câmpina până la Predeal. În nopți senine, se vedea de la 50 de kilometri.
Perioada comunistă a adus amenințări. Un primar obedient regimului a vrut să-i taie brațele și să monteze o stea roșie. Legenda spune că muncitorii au refuzat – unul căzuse într-o prăpastie, altul își rupsese piciorul. Crucea a supraviețuit, dar iluminarea a devenit sporadică.
În 2003, instalația electrică s-a defectat complet. Echipe de salvamontiști au transportat în vârful muntelui sute de kilograme de materiale – becuri noi, cabluri, unelte. Au lucrat în ciuda vântului violent și a temperaturilor extreme. Decembrie 2003 și primele luni ale anului 2004 – iarnă plină pe Bucegi.
Au înlocuit zeci de becuri, au reparat cablarea, au verificat conexiunile. Totul la 2.291 metri, cu mâinile înghețate, luptându-se cu viscolul. În decembrie 2004, instalația a fost repusă în funcțiune.
Astăzi, Crucea este iluminată cu 300 de becuri de 500W. Poate fi văzută de la zeci de kilometri. Dar provocarea rămâne neschimbată – întreținerea unei instalații electrice la altitudine extremă, unde iarna aduce temperaturi sub -20 grade și vânturi de peste 100 km/h.
În 2020, după restaurare, luminile au fost aprinse din nou de Ziua Sfintei Cruci. Materialele au fost transportate cu elicopterul – tehnologia modernă facilitând ce în anii ’20 se făcea cu cai și măgari.
Te-ai întrebat vreodată când vezi Crucea luminată seara, câte persoane au urcat în condiții extreme doar pentru a schimba un bec ars? Fiecare din cele 300 de becuri are o poveste. Povestea oamenilor care au urcat la 2.291 metri, în ger și viscol, doar pentru ca tu să poți vedea această lumină care arde de aproape un secol pe creasta Caraimanului.
