Ploieștiul la reducere: Cum să vinzi un oraș pe prețul unei Dacii la mâna a doua

Doamnelor, domnilor și onorabili cetățeni ai orașului aurului negru, scoateți batistele și pregătiți-vă portofelele! Nu pentru a investi, ci pentru a plânge. În inima Ploieștiului, acolo unde spiritul lui Caragiale încă mai bântuie printre schele și gropi, s-a deschis cea mai mare tarabă de ocazii din istoria administrativă a județului. Obiectul vânzării? Nu o cutie de bomboane, nu un set de anvelope, ci chiar orașul însuși, bucată cu bucată, la preț de dumping.

Eroul negativ al acestei tragicomedii moderne pare a fi, conform martorilor oculari și auditivi, o anumită „doamnă Trofin”, care, într-un elan de generozitate demn de o cauză nobilă, s-a gândit că 6.000 de metri pătrați din pământul patriei valorează cam cât un sejur modest la All-Inclusive în Bulgaria. Mai exact, 49.000 de lei. Ați auzit bine! În timp ce un apartament cu două camere în cartierele mărginașe costă cât un castel în Spania, administrația locală – sau cel puțin o parte a ei – pare convinsă că poți da o benzinărie și terenul aferent pe o sumă „modică”.

„De ce vreți să vindeți Ploieștiul, doamna Trofin?” – iată întrebarea care a răsunat pe holurile unde se decide soarta noastră. Răspunsul? Probabil e pierdut în hățișurile unei ideologii ce pare să fie noul „bau-bau” al politicii locale: neomarxismul. Da, ați citit bine. Se pare că, în viziunea contestatarilor, să fii neomarxist înseamnă să te coalizezi cu domnul Dragoș Pâu și să transformi patrimoniul orașului într-un magazin „totul la 1 leu”.

Este de-a dreptul fascinant cum se schimbă valorile sub ochii noștri. Dacă pe vremuri trădarea se făcea pe treizeci de arginți, astăzi tariful a fost ajustat la inflație: 49.000 de lei pentru 6.000 de metri pătrați. Este, practic, o invitație la un picnic imobiliar unde Ploieștenii sunt invitați doar pentru a strânge gunoiul după ce „beneficiarii” au terminat ospățul.

Dar spectacolul nu ar fi complet fără corul indignării. „Să vă fie rușine!” este refrenul care însoțește aceste tranzacții dubioase. Și pe bună dreptate. Cum să nu te simți trădat când vezi cum „polițianul” și echipa sa de „vizionari” imobiliari vor să dea orașul „pe degeaba”? Este o formă de artă, trebuie să recunoaștem. Să reușești să convingi lumea că vinzi Ploieștiul pentru binele comun, când de fapt îl vinzi pe prețul unei garsoniere confort doi, este o performanță care l-ar face invidios și pe cel mai abil vânzător de mașini „n-a fost lovită, șeful”.

Trădarea, acest cuvânt greu care a fost aruncat cu generozitate în fața acuzaților, pare să fie singura monedă de schimb rămasă stabilă. „Vreți să trădați în felul ăsta?” se aude printre vocile ridicate. Se pare că da. Se trădează cu zâmbetul pe buze, cu dosare bine legate și cu o indiferență suverană față de logica economică elementală.

În concluzie, dacă aveți prin buzunare vreo 50.000 de lei și nu știți ce să faceți cu ei, nu vă luați mașină. Mergeți la primărie, căutați „coaliția” potrivită și poate plecați acasă cu un parc, o școală sau, de ce nu, cu o benzinărie întreagă. Grăbiți-vă, stocul este limitat, dar obrazul politicienilor este, din fericire pentru ei, infinit de gros. Ploieștiul e la reducere, iar noi, cetățenii, suntem singurii care plătim, la final, nota de plată pentru această „mărinimie” de neînțeles. Să vă fie rușine? Mai degrabă, să ne fie teamă de ce va mai rămâne de vândut mâine.